Pentru a avea acces la toate materialele educationale te rugam sa te loghezi Aici
Între toate gradele, formele, tipurile, categoriile de deficienţe, cele asociate apar din ce în ce mai pregnant, iar realitatea şcolară demonstrează, pe zi ce trece, că nu există „deficienţă pură”. Nu este vorba numai de subsidiarităţile uneia ca derivate sau consecinţe – care nu pot fi considerate deficienţe – ci chiar de asocierea a două deficienţe, cu grade diferite de manifestare.
Lipsa comunicării, nestructurarea şi/sau nedezvoltarea limbajului, dificultăţile de învăţare sunt, de regulă, consecinţe ale unei deficienţe sau ale unor asociate şi – mai rău – le putem considera deficienţe în sine.
Cele mai multe asociaţii se fac între deficienţele senzoriale – luate individual – şi cele psihointelectuale. Identificarea, depistarea, expertizarea şi diagnosticarea unor asemenea forme manifeste sunt obligatorii cât mai de timpuriu în vederea unor intervenţii precoce cât mai eficiente.
A diagnostica „ după ureche” sau la un prim contact cu copilul/elevul înseamnă a te descalifica. A susţine informaţia că o dată diagnosticul pus rămâne definitiv sau pe termen lung înseamnă a atenta la obiectivele şi principiile psihopedagogiei speciale. A nu ţine seama de realitatea românească, de formele sociale de organizare, de politicile educaţionale de perspectivă, de încercările, căutările şi investigaţiile specialiştilor români înseamnă că desconsideri sistemul. A prelua un model străin şi a-l suprapune pe realitatea românească, fără a-l prelucra, a-l adapta, a-l compara, a-i analiza obiectivele, finalităţile, strategiile în detaliu înseamnă a nu gândi realist şi a încerca lucruri şi aspecte imposibile
